S-a decis și ziua cea mare, data de 2 iulie 2013, când aveau să îmi facă transplantul. Transplantul avea să fie haploidentic, de la unul dintre părinți, pentru că dintre toți donatorii de celule stem înregistrați în toată lumea asta mare nu se găsise niciunul compatibil 100% cu mine.
Rata de mortalitate e mai mare decât la un transplant cu un donator 100% compatibil și doctorii m-au întrebat dacă vreau să mă mai gândesc, era o decizie mare. Eram hotărâtă! Asta era șansa mea! Ori plecam pe picioarele mele, ori cu picioarele înainte! Dacă aș mai fi așteptat, ar mai fi urmat încă o cură de chimio, iar corpul meu deja nu se mai refăcea. Nu mai voiam altă cură, voiam să se termine odată. Eu eram împăcată, luptasem cu toți balaurii scoși în cale, mai rămăsese doar unul, cel mai mare. Trebuia să duc și lupta asta.
M-au internat înainte de 2 iulie, pentru ultima cură, ultima, care avea să îmi omoare toate celulele mele – măduva, mai pe scurt. Evident că nu avea să fie ușoară cura și mi-a fost rău, am făcut febră. Ai mei au dormit, pe rând, pe un scaun, cu mine în salon.
A venit ziua cea mare! Pe lângă faptul că eram emoționată pentru mine, eram emoționată pentru tata, care mi-a donat măduvă, 1 litru chiar. Când au venit cu punguța de măduvă, eram atât de emoționatâ încât am pupat firul prin care trecea noua mea viață și am rugat-o plângând să fie blândă cu mine, trecusem deja prin foarte multe și nu știam câte mai puteam să îndur.
Procedura a început pe 2 iulie 2013, ora 16:15, și s-a terminat a doua zi, 3 iulie, ora 5:00 dimineața, timp în care m-au verificat din 30 în 30 de minute. Când tata s-a trezit din anestezie au venit să mă anunțe că s-a trezit și că e bine. M-a liniștit foarte tare acest lucru.
Articol scris de Camelia Rusu – supraviețuitoare de 8 ani. Acest articol este a treia parte dintr-un jurnal în 7 părți pe care Camelia l-a scris despre experiența ei cu boala și procesul de vindecare, în speranța că va fi de folos și altora.
