Irina Drăghici este un psiholog dedicat, a cărei carieră este plină de sensibilitate și angajament în sprijinul pacienților în situații critice. Motivată de o credință profundă în puterea spitalului de a reda viața și de o moștenire de familie, având o bunică asistentă medicală și o mătușă medic, Irina și-a găsit chemarea în domeniul sănătății mentale. Ea ne-a povestit despre provocările de a prinde firele subțiri ale speranței alături de pacienți și satisfacțiile când aceștia se întorc la normalitate. Pentru Irina, proiectul de la Colțea este o simfonie între curaj, determinare, credință și recuperare. Este despre mai mult decât o simplă muncă, este despre lupta pentru viață unde angajamentul devine o misiune comună.
- Ce te-a determinat să lucrezi cu pacienții de la Spitalul Colțea?
Convingerea că spitalul este singurul loc în care în situații extreme se poate recâștiga viața. Mereu mi-am dorit să lucrez în spital, inspirată fiind de bunica mea care era asistentă medicală, iar mai apoi de matușa mea care este medic. Mai tarziu, viața m-a pus din nou în contact cu spitalul, într-un mod dur de această dată, dar care m-a determinat să mă dedic domeniului sănătății mentale și să lupt pentru viață, din postura de psiholog.
- Ce înseamnă pentru tine acest proiect?
Pentru mine acest proiect înseamnă sensibilitate și dedicare, ambele la cote maxime. Este un proiect în care simt că mi-am găsit locul, este despre lupta pentru viață, o luptă care se dă undeva la graniță, iar toți cei care suntem implicați ne angajăm să o câștigăm și luptăm pentru asta cu tot ce ne stă în putință. Este un proiect complex și mă simt onorată să fac parte din el, iar ceea ce face ARDCEL, cu toată implicarea și determinarea, este impresionant. Cuvintele par că nu sunt de ajuns să exprime recunoștința pe care o simt pentru acest efort în susținerea vieții pe care îl depune ARDCEL.
- Care crezi că este cea mai mare provocare pe care ai întâlnit-o în meseria ta?
Provocări sunt mereu, cu fiecare pacient în parte. În cazul fiecăruia provocarea cea mai mare este să prind firul de care pacientul are nevoie să se agațe în lupta pentru viață. Și să întăresc acest fir, să îl transform într-o forță de care acesta să se țină și care să-l țină. Cred că acest fir există în fiecare, provocarea pentru mine constă în a reuși să-l prind împreună cu pacientul.
- Poți să ne povestești puțin despre cea mai mare satisfacție pe care ai avut-o în lucrul cu pacienții de la Spitalul Colțea?
Satisfacțiile sunt mari de fiecare dată când pacienții se externează. Dar totuși îmi vine în minte un pacient cu care, în ciuda diagnosticului, am reușit împreună “să visăm” la planurile lui de viitor, care au prins contur încă din spital și care sunt în continuă dezvoltare. Cred ca este vorba despre a găsi resursa generatoare de viață, de acțiune, de mișcare, este ca și cum ai sădi o samânță care ușor-ușor începe să crească. Din afară poate părea aproape imposibil într-o astfel de situație, dar nu este, iar toate acestea sunt posibile în primul rând datorită echipei de medici și asistenți în care pacienții au toată încrederea și care le asigură cel mai bun tratament.
- Crezi că te-a schimbat munca pe care o desfășori la Spitalul Colțea? Dacă da, cum?
Nu știu cât m-a schimbat, dar știu că mă bucură că am posibilitatea să dăruiesc din ceea ce am învățat și am acumulat de-a lungul anilor de studiu. Această bucurie de a dărui și de a reuși să fiu alături de pacienți îmi dă o stare de împlinire și satisfacție.
- Ce crezi că ai învățat de la pacienții de la Spitalul Colțea?
De fiecare dată, după fiecare întâlnire, învăț despre curaj, determinare, credință, luptă, încredere, cooperare, acceptare, înțelegere, decență, sensibilitate, vulnerabilitate, recunoștință. Învăț despre toate acestea și multe altele împreună cu ei și de la ei. Toți pacienții își pun întrebări despre cauza bolii, despre cum au ajuns să dezvolte această boală, iar aici eu găsesc terenul prielnic de lucru în încercarea de a întelege și de a cerceta împreună ce rol a avut psihicul.
- Ce crezi că ar trebui să știe lumea despre pacienții de la Spitalul Colțea?
Lumea trebuie să știe și să fie convinsă că acești pacienți sunt pe mâini bune, că sunt cât se poate de bine îngrijiți și că au o șansă reală la viață.
- Cum îi putem ajuta cel mai bine pe acești pacienți?
Oferindu-le tot suportul necesar. Iar ceea ce face ARDCEL este nobil. Mi-aș dori să existe cât mai multe asociații de acest fel, de asemenea mi-aș dori ca și statul să fie interesat în a oferi asistență psihologică acestor pacienți, este mare nevoie, și din experiența mea vă pot spune că ajută foarte mult. Echipele, în această luptă pentru viață este de dorit să fie interdisciplinare, numai așa putem să avem rezultate maxime.
- Poți să ne spui dacă a existat vreo întâlnire cu un pacient care te-a marcat profund?
Fiecare sedință mă marchează într-o anumită măsură, fiecare întâlnire are emoția ei, fiecare pacient are povestea lui, care, într-un fel sau altul, l-a adus în situația în care se găsește. Boala în sine produce un marcaj profund. Povestea bolii este cea care poate să aducă lumină la un moment dat.
- Ce ai vrea să transmiți cuiva care află pentru prima dată de acest proiect de la Spitalul Colțea și despre pacienții de acolo?
Tot ceea ce se întâmplă la Colțea este impresionant. Am mai spus-o și o repet în ideea în care atrage atenția și astfel pot să apară cât mai multe persoane care să se alăture acestui proiect pentru susținerea vieții.
Irina Drăghici este psiholog clinician în supervizare și terapeut în formare în psihoterapie psihanalitică, în ultimul an, în cadrul Insight, Asociația Pentru Promovarea Psihanalizei Teoretice și Clinice.
Întâlnirile au loc vinerea, la Spitalul Clinic Colțea, cu fiecare pacient în parte. De cele mai multe ori întâlnirile sunt unu la unu, dar sunt și situații în care sunt doi pacienți într-un salon.
Nu există un interval prestabilit, fiecărui pacient îi este alocat timpul de care are nevoie.
