Îmi amintesc că era miercuri, început de aprilie 2013, când ne-am dus la medicul cu care stabilisem pe email o întâlnire. Doctorul de la Spitalul Colțea ne-a ajutat cu toate documentele necesare pentru plecare și cu emoții ne-am prezentat în cabinetul doamnei doctor de la Spitalul San Camillo, la secția de pediatrie. Acolo am primit a doua confirmare de transplant, dar am primit și o laudă neașteptată adresată medicului din România – „Medicul care v-a tratat este un doctor excepțional și la fel cum a fâcut el schemele de tratament am fi făcut și noi”. Grație lui eram în remisie, gata de transplant.
Și uite-mă internată dupa amiza, în aceeași zi. Mi-a fost teamă pentru ai mei, pentru că erau singuri într-o țară străină unde nu cunoșteam pe nimeni. Din fericire, am cunoscut români stabiliți acolo, care ne-au ajutat cu limba și cu toate căutările de cazare și cu tot ce mai aveam nevoie pe acolo să ne descurcăm. Încă păstrăm legatură cu ei și ne vedem când avem ocazia.
Pregătirile pentru transplant au căzut peste mine ca o tonă de cărămizi, tocmai când credeam că sunt la final. Doctorii de acolo au preferat să îmi refacă toate analizele, inclusiv puncția. Mă obișnuisem cu mâna domnului doctor din Romania, dar acum era altă mână, altă poziție, iar prima experiență nu a fost cea mai fericită. M-a durut atât de tare încât îmi ziceam că dacă mai trebuie să o repet, renunț la tot, nu mai vreau!
După puncție, medicii au decis să mai fac o cură de chimioterapie, pentru a menține remisia. Și când credeam că trecusem prin toate și că nu mai avea ce să mă surprindă am facut pneumonie și nu răspundeam la tratament. Trei săptămâni a ținut povestea asta, până când în sfârșit au găsit un antibiotic la care răspundeam.
Viața în Italia nu a fost ușoară pentru nimeni și cel mai mult au dat piept cu ea ai mei, care au simțit din plin rasismul și ideile preconcepute despre români. Cine are impresia că dacă pleacă din țară se rezolvă totul și e ușor totul, se înșală. Dacă atunci aș fi avut condițiile care sunt acum la Centrul de Transplant Fundeni, aș fi ales să rămân în țară!
Articol scris de Camelia Rusu – supraviețuitoare de 8 ani. Acest articol este a treia parte dintr-un jurnal în 7 părți pe care Camelia l-a scris despre experiența ei cu boala și procesul de vindecare, în speranța că va fi de folos și altora.
