Noua măduvă părea să mă fi ascultat. La două săptămâni de la transplant, a început să producă celule, ca și cum ar fi făcut parte din corpul meu mereu. Bucuria însă nu a durat mult. Fix în ziua când trebuiau să mă externeze, am făcut grefă contra gazdă, care apare atunci când măduva începe să respingă noul corp. Tratamentul pentru grefa contra gazdă se face cu imunosupresoare și cortizon. Știți vorba aia – când nu mai pot, mai pot puțin?
Nici trei zile nu am stat acasă după externare că am prins un virus și m-am întors în spital pentru încă o lună și jumătate. A fost cea mai grea perioadă! Nu mai aveam răbdare, aveam și febră de la cistită, iar oboseala devenise atât de acută încât nu mai reușeam să mă montez să îmi ajut corpul să lupte. Chiar și după externare, am luptat în continuare cu cistita. Voiam să mă întorc acasă, în țară, dar asta nu avea să se întâmple prea curând. Mergeam zilnic la analize. Învățasem să trăiesc așa.
Când mi-au zis că rărim vizitele la două pe săptămână, am știut că e mai bine. Apoi, am avut voie să ies din casă, să mă plimb, să mănânc în oraș și totul mergea spre bine. În februarie (2014), chiar de ziua mea, am făcut infecție la cateter. Și uite-mă iar internată cu febră și frisoane. Asta da petrecere!
Din fericire, asta a fost ultima internare. Puncțiile arătau că transplantul funcționase și eram în remisie 100%. Totul începuse să arate normal. Un altfel de normal, în care trebuia să mă feresc de aglomerații, să port mască, să fug de soare. În normal în care mergeam îmbrăcată din cap până-n picioare pe o căldură de 35 de grade. Dar merita totul. Eram bine și în scurt timp aveam să mă întorc acasă. Acasă la mine, la prietenii mei și la tot ce era al meu. Aveam să reîntregim familia!
Am mers la controale la Roma timp de 2 ani, din 6 în 6 luni, iar apoi doar o dată pe an. Când s-au împlinit 5 ani de la transplant, mi-au spus că nu mai este nevoie să fac controale și m-au declarat vindecată!
Acum pot să spun că a fost greu, dar frumos. Ironic, nu? Dar am învățat să apreciez mai mult lucurile, oamenii din viața mea, să ajut mai mult. Drept dovadă, azi sunt implicată în mai multe proiecte și fac vizite împreună cu un grup frumos și minunat copiiilor de la Fundeni, dintre care unii suferă exact de aceeași boală.
Sunt 8 ani de când a început totul și azi sunt recunoscătoare pentru tot ce a fost în viața mea, cu bune și rele, dar mai ales sunt recunoscătoare medicilor, asistentelor, prieteniilor și nu în ultimul rând alor mei, care au fost și sunt în continuare lângă mine orice ar fi. Iar azi, când mă mai supăr pe lipsurile materiale sau că nu am realizat chiar tot ce îmi doream, îmi amintesc că se poate mai rău, mult mai rău, și îmi trece imediat!
Sper că v-a ajutat povestea mea în lupta cu boala, oricare ar fi ea!
Articol scris de Camelia Rusu – supraviețuitoare de 8 ani. Acest articol este ultima parte dintr-un jurnal în 7 părți pe care Camelia l-a scris despre experiența ei cu boala și procesul de vindecare, în speranța că va fi de folos și altora.
