Știm cu toții cât de greu este atunci când propriul copil se îmbolnăvește și necesită spitalizare. De multe ori, ca și părinți, credem că ne apărăm copiii de durere dacă le ascundem, îi mințim sau întârziem cât mai mult cu putință momentul în care aceștia urmează sa treacă printr-o intervenție sau experiență dureroasă.
Însă, acest „nu îi spunem ca să nu sufere sau ca să nu-l speriem mai tare”, nu face decât să-l lase pe copil pradă propriilor anxietăți distorsionate și neconforme cu realitatea și, mai mult decât atât, îi confirmă că ceea ce el crede, temerile lui, sunt adevărate.
Copiii își semnifică, interpretează, evenimentele prin care trec în funcție de dezvoltarea psiho-emoțională atinsă. Copilul reduce ceea ce se întâmplă în viața sa, în jurul lui, raportând evenimentele trăite la propria persoană, ca și cum el ar fi la originea lucrurilor care i se întâmplă. Știm foarte bine că simpla întâlnire cu medicul, înainte de a începe orice anamneză sau consult este de multe ori acompaniată de reacții puternice din partea copilului – plâns, frică, crize de opoziție. Și ne putem imagina, pornind de la maniera particulară a copilului de a raporta la propriul sine experiențele trăite, ce anxietăți înfricoșătoare și distorsionate pot reieși de aici.
În pluc, capacitatea copilului de a face față suferinței, emoțiilor simțite, de a se simți în siguranță și control este slăbită atunci când el este bolnav și suferind. Numirea emoției trăite sau a unei intervenții de temut și punerea lor în contact cu experiența trăită au ca rezultat o transformare a monștrilor interiori atât de bizari și înspăimântători în niște animale de pluș care, chiar dacă sunt din cele sălbatice, prădătoare, sunt totuși cunoscute. Le știm modalitățile de atac, le știm punctele mai puternice, dar și pe cele mai slabe și știm cum putem să ne raportăm la ele.
Putem, printr-un limbaj simplu și pe înțelesul copilului să introducem ceea ce urmează să i se întâmple. De exemplu, înainte de a i se pune branula, îi putem spune că domnul doctor are niște bun-bun (medicamente) ca el să se facă bine cât mai repede pe care le va primi printr-un fluturaș. Doamna asistentă îi va pune fluturașul. Va durea puțin la început, va simți ca o mică înțepătura care va trece foarte repede, iar imediat după va putea primi bun-bunul care îl vor ajuta să se facă bine mai ușor și mai repede.
Posibil ca teama totuși să nu dipară. Atunci putem s-o numim și să-i insuflăm prin atitudinea noastră interioară încrederea că este o teamă pe care o poate duce, una normală și potrivită contextului, o teamă care poate fi trăită și care nu-i face rău. Până la urmă, nu este vorba despre ceea ce spunem, ci mai degrabă despre ceea ce simțim atunci când ne adresăm copilului.
Însă, nu ne putem susține emoțional copilul fără a primi și a înțelege trăirea pe care el ne-o transmite și modul în care el este afectat de ce se întâmplă. Este un prim pas necesar. Pentru a putea alina fricile și neputința copilului cauzate de boală este nevoie mai întâi să cunoaștem emoțional starea pe care el o resimte, să îi dăm voie să se exprime și să-i permitem să ne împărtășească din experiența lui.
De aceea, este important să oglindim emoțiile copilului, să le punem în cuvinte pentru el atunci când frica îi răpește acestă capacitate și să le readucem pe făgașul lor normal, în relație cu realitatea experienței trăite. Copilul se bazează pe noi și are nevoie de noi să-l ajutăm cu toate acestea, mai ales într-o stare de boală în care o regresie temporară este inevitabilă.
Articol scris de Monica Crăciunescu – psiholog și psihoterapeut
