De un an, timpul a început să se scurgă altfel. De un an, trăim fiecare zi ca și cum am fi într-un vis bizar din care nu ne putem trezi. De un an, încercăm să ne obișnuim cu o nouă normalitate care numai normală nu este. COVIDUL ne-a răpit încet-încet mult prea multe. Ne-a furat libertatea, întâlnirile cu cei dragi, călătoriile, unora job-urile, iar altora chiar persoanele dragi. Însă cu toate aceste pierderi, încă ne avem pe noi. Și nu există motivație mai mare să luptăm împotriva acestui virus decât însuși răul pe care acest virus l-a făcut.
De ce trebuie să luptăm noi?
Pentru că avem puterea să o facem. Și, pentru că dacă putem să luptăm, avem și responsabilitatea de a o face. Pentru că dacă nu o facem noi, nu are cine. Pentru că, așa cum o tot spunem la ARDCEL, oricât de mici suntem, împreună putem face lucruri mari.
Pentru cine luptăm?
Pentru noi și pentru cei care nu pot lupta. Cum sunt pacienții hemato-oncologici. Oricât de grea ni se pare nouă viața în pandemie, a lor este și mai și. Și nu e nevoie de prea multă imaginație sau empatie să ne dăm seama de ce…
Cum este viața pacienților hemato-oncologici în pandemie?
În primul rând, un om care are cancer de sânge are un organism epuizat de boală și de tratamente. Sistemul lui imunitar este prea slăbit ca să lupte eficient împotriva unui agent infecțios viral precum COVID-19. Deci nu avem cum să pretindem de la acești oameni să facă mai mult decât să se ferească de virus. Momentan, doar atât le asigură supraviețuirea.
În al doilea rând, sistemul medical din România este ușor depășit de situație. În contextul actual, medicii depun eforturi colosale pentru a acorda suportul necesar tuturor pacienților hemato-oncologici. Uneori, acești pacienți nu au acces la tratamentul de care depinde viața lor. Sau, alteori, nu-l pot continua conform schemei de tratament. Lucruri care, pe termen lung, le vor agrava boala.
Împreună, putem schimba firul poveștii
De aceea e nevoie să fim mai conștienți. Să ne folosim de sănătatea, energia și puterea pe care le avem și să luptăm și pentru cei care nu pot s-o facă. Să minimizăm șansele de răspândire ale virusului și să ne vaccinăm până când vom dobândi imunitate în masă. Să purtăm masca așa cum trebuie, să ne spălăm mâinile așa cum trebuie, să evităm întâlnirile neesențiale și concediile care mai pot aștepta.
E adevărat, a trecut aproape un an. Și parcă a fost o veșnicie. Însă trebuie să continuăm încă puțin. Doar de noi depinde ca această „noua normalitate” să fie înlocuită de cea veche, după care toți râvnim. Să ne trezim ca dintr-un vis urât, să ne scuturăm bine și să ne bucurăm de viață cu toții, alături de cei care tot ce pot să facă este să spere că li se va mai da o șansă la viață.
