În 1832, Sir Thomas Hodgkin, medic britanic și pionier în domeniul medicinei preventive, descria un grup de pacienţi la care splina și ganglionii limfatici erau măriţi și a căror boală se deosebea de toate cele cunoscute până atunci de corpul medical. Astăzi, forma de limfom descrisă de el îi poartă numele: limfom Hodgkin.
În anii 1950, introducerea la Universitatea Stanford a unui accelerator linear pentru tratarea limfomului Hodgkin a avut ca rezultat obţinerea de vindecări ale acestui limfom diagnosticat în stadiul incipient. În 1964, o echipă de la Institutul Naţional pentru Cancer din SUA (National Cancer Institute) introducea o combinaţie de medicamente chimioterapice cunoscută ca „regimul MOPP” (azot-iperită, vincristine, procarbazină, prednison), cu care raporta primele cazuri de vindecare la pacienţi cu limfom Hodgkin în stadiu avansat.
Treptat s-au realizat noi progrese în diagnosticarea și tratarea bolii, prin introducerea altor medicamente chimioterapice, iar recent a medicaţiei biologice de tipul anticorpilor monoclonali. „Astăzi, copii, adolescenţi și adulţi tineri și mai în vârstă supravieţuiesc de rutină la nivel mondial limfomului Hodgkin cu tratamentul modern“, procentul de vindecare fiind în prezent de peste 80%.
Multe alte forme de cancer sunt vindecabile în prezent, cu condiţia să fie detectate suficient de precoce, adică în stadiul I sau cel mult stadiul II.
Leucemia promielocitară acută este un alt exemplu de boală care s-a transformat în ultimii 30 de ani dintr-o „boală foarte fatală într-o boală foarte vindecabilă“, graţie utilizării unei combinaţii de chimioterapice bazate pe antracicline, acid trans-retinoic și trioxid de arsen.
În leucemia mieloidă cronică (LMC, cca. 15% dintre leucemii), introducerea unui grup nou de medicamente, numite inhibitori de tirozin-kinază, a produs o adevărată revoluţie terapeutică, având drept rezultat creșterea considerabilă a supravieţuirii (de la 43,7% la 88,7%) și chiar apariţia de cazuri de vindecare.
Avansurile considerabile din domeniul imunologiei, a imunoterapiei și a ingineriei genetice au generat strategii de tratament îmbunătățite, precum transplantarea alogenă a celulelor stem hematopoetice, cu impact potențial asupra unui număr divers de afecțiuni hematologice și nu numai, ci chiar și în boli metabolice.
O altă arie de dezvoltare prioritară este terapia cu celule-T prelevate de la pacient sau de la donator și apoi modificate genetic ex vivo pentru a potența mecanismele citolitice ale celulei-T permițând folosirea lor în mod specific odată ce sunt reintroduse în organismul pacientului. Studiile clinice de nouă generație vor încerca să răspundă întrebărilor legate de terapiile imunologice, dar ele presupun o înțelegere avansată a biologiei de bază a sistemului imunitar, a imunității native, a imunității adaptive și factorilor care pot crește imunitatea în mod natural.