Crăciunescu Monica este psihoterapeut de orientare psihanalitică și totodată o parte vitală a Secției de Transplant Medular din cadrul Spitalului Clinic Colțea.
ARDCEL a vrut să stea de vorba cu ea. Am vrut să aflăm mai multe despre pacienții ei, despre ea și despre ce înseamnă să lucrezi în Secția de Transplant Medular, așadar i-am propus o serie de întrebări, dar pentru Monica acele întrebări s-au transformat în ceva mult mai personal de atât și am primit răspunsul ei sub forma unei scrisori. Odată cu rândurile de mai jos am primit și o poveste spusă din suflet.
”Încă de la prima întâlnire cu membrii ARDCEL am simțit o legătură și o conexiune în cadrul grupului. Ceva comun unea! Nu după mult timp, am realizat că proiectul este unul de suflet pentru fiecare persoană în parte. Acel locușor în care te afli nu pentru că așa s-a nimerit ci pentru că nu poți să stai deoparte, pentru că vrei să restitui din ce ai agonisit și să vii în întâmpinarea necesităților persoanelor aflate în suferință, să contribui cu tot ce stă în puterea ta pentru a aduce o schimbare în acest proces dificil.
Ceea ce este într-adevăr valoros la colaborarea ARDCEL-ului cu Secția de Transplant din cadrul Spitalului Colțea reprezintă deschiderea și efortul comun de a acorda pacientului un rol central în îngrijire, de a porni de la nevoile acestuia pentru a direcționa maniera în care îngrijirile medicale și psihologice sunt acordate.
Este vorba despre acea doză de umanitate pe care cu toții ne-o dorim și mai ales, avem dreptul s-o primim!
Boala creează o nouă situație de viață căreia pacientul este nevoit să i se adapteze. Nu este ușor, ci dimpotrivă, este un drum anevoios, plin de provocări. Până la a avea un diagnostic pacienții se confruntă cu multiple investigații și proceduri, cu drumuri și căutări de ajutor specializat și spitale capabile să-l ofere, cu incertitudini și alte probleme care apar în interacțiunea cu sistemul de sănătate. După punerea diagnosticului, pacienții se lovesc de alte provocări. Ei sunt nevoiți să facă față procesului de tratament, durerii și schimbărilor fizice deseori prezente, separării temporare de cei dragi și întreruperii temporare a activității profesionale sau a altor activități sociale.
Oricare dintre noi aflați într-o asemenea situație de viață, ne-am confrunta cu o serie de suferințe emoționale. Aspectele esențiale ale identității, simțul integrității fizice, sensul și locul în lume ar fi puternic puse sub semnul întrebării.
Acești oameni sunt niște luptători și merită respectul și considerația noastră!
Am primit întrebarea „ce m-a determinat să lucrez cu pacienții de pe secția de transplant”?
Pe de o parte, prezența valorilor comune. Am întalnit la Colțea un personal medical dedicat, care se asigură că pacienții sunt tratați într-o manieră demnă și este atent atât la nevoile medicale cât și la cele psiho-emoționale ale acestora.
Pe de altă parte, propria sensibilitate la suferința în sine și la suferința celorlalți împreună cu încrederea că un angajament și o conținere adecvate, în acord cu nevoile persoanei aflate în suferință, susțin dezvoltarea forței vitale și ajută pacienții în procesul de vindecare.
Poate am putea să facem împreună un exercițiu de imaginație. Ce ne-am dori, ce am avea nevoie din punct de vedere emoțional dacă am fi în locul pacienților de pe secție?
Ne-am dori ca greul, suferința noastră să nu fie blamată, ci luată în considerare, ascultată și înțeleasă. Când ne este greu nu suntem nici „slabi”, nici „plângăcioși”, nici „răi”, nici „prăpăstioși”, suntem oameni aflați într-o situație dificilă care ne zdruncină siguranța internă și încrederea atât în propria persoană cât și în ceilalți. Avem nevoie să nu fim lăsați singuri în acest iureș emoțional, ne-am afla în pericolul de a ajunge chiar să credem că suntem „slabi„, „răi”, „nedemni”. Momentul dificil în care ne aflăm ne împinge să privim felul în care suntem tratați ca pe o oglindă a propriei noastre persoane, a caracteristicilor și abilităților noastre. Avem nevoie de sentimentul de împreună, de acea coeziune internă, de o altfel de oglinda! Una capabilă să ne facă să ne simțim ținuți de mână și la nevoie luați în brațe. Poate așa ne-am simți primiți cu bune și cu rele, cu ușor și cu greu și am avea parte de un cadru conținător care ne-ar permite să ne adunăm forțele, să ne recăpătăm încrederea, să ne recâștigăm siguranța și să le punem cu încredere la lucru în procesul de vindecare.”
